Visul european – promisiuni şi realităţi ” - interventie

Extinderea spre Est a Uniunii Europene a fost o decizie strategică de maximă importanţă.
Uniunea Europeană a reuşit să devină un exemplu de succes al unui proiect pe care mulţi l-au privit cu scepticism şi l-au considerat utopic, tocmai pentru că a considerat că existenţa diferenţelor nu constituie un obstacol, ci o oportunitate pentru reuşita ţărilor membre, şi a făcut din reducerea decalajelor existente un obiectiv central al acţiunii statelor membre.
Pe de altă parte, noile state au adus cu ele în Uniune o serie de probleme specifice, unele temeri, conflicte şi neînţelegeri cu vecinii, fapt care generează tensiuni şi ameninţări la adresa securităţii interne şi externe a ansamblului. Sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când analizăm diviziunile de pe continent şi ameninţările la adresa securităţii sale.
În acelaşi timp, asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept “democraţii”.
Motive sunt mai multe, de la “războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială.
Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale?
Cred că o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale, care pot duce inclusiv la generarea unor conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale.
O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a tendinţelor autoritariste. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone.
O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică aşa-zisa “clasă politică”, identificată ca sursa a tuturor relelor sociale.
O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi.

Secolul 21 va fi marcat de trecerea umanităţii de la structurile economice, sociale şi politice, născute şi dezvoltate sub semnul revoluţiei industriale, la noile structuri ale societăţii cunoaşterii, bazată pe tehnologiile informaţionale, o societate intelectual şi cultural intensivă. În acelaşi timp, civilizaţia post-industrială are de gestionat problemele lăsate moştenire de epoca industrială, care a generat mari decalaje de dezvoltare şi inechităţi sociale, a accentuat polarizarea socială şi sărăcia în mai multe zone ale planetei, a afectat mediul înconjurător, costurile dezvoltării economice din ultima sută de ani trebuind plătite de acum înainte.
Principala criză a secolului 21 va fi structurată de conflictul dintre civilizaţie şi mediul înconjurător. Viitoare confruntări vor avea în centrul lor imperativul accesului la resurse naturale, energetice, apă, hrană, pentru unii, iar pentru alţii dorinţa unui control absolut al acestor resurse. Accelerarea dezvoltării economice şi sociale măreşte presiunea asupra resurselor naturale, mai ales asupra celor neregenerabile. Costurile dezvoltării vor creşte pe măsură ce aceste resurse vor trebui înlocuite, iar schimbările climaterice vor influenţa tot mai mult activităţile umane.
Asistăm, în acest moment, la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili.
Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto.
Câteva cuvinte despre gestionarea colectivă a unor riscuri legate de fluxurile migratorii, cu atât mai mult cu cât, în acest moment, atât Uniunea Europeană în ansamblu, cât şi România în particular se confruntă cu astfel de probleme.
Fluxurile migratoare sunt datorate în principal dezechilibrelor demografice şi de dezvoltare existente între statele industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Disparităţile de dezvoltare au generat astfel de fluxuri în sânul Uniunii Europene încă de la înfiinţarea sa. Să ne aducem aminte de migraţia italienilor, spaniolilor, portughezilor, în anii ‘60, ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut, urmată de migraţia cetăţenilor din Est din anii ‘90 şi următorii. Am avut de-a face cu o migraţie justificată de motive economice, favorizată şi de declinul demografic al ţărilor din vestul Europei.
Acum, migraţiei din motive economice i se adaugă migraţia determinată de schimbările climaterice, care va fi şi mai greu de gestionat decât migraţia motivată economic.
Presiunea acestor fluxuri migratoare asupra ţărilor dezvoltate va creşte. Soluţia emigraţiei selective este doar un mod de a amâna găsirea unor soluţii la scară globală. În primul rând, migraţia selectivă va accentua fuga creierelor din ţările în curs de dezvoltare agravând problemele lor interne, la nivel politic, economic şi social. În acest fel, în loc să scadă, fluxurile migratoare vor creşte.
Nici deschiderea totală a graniţelor nu poate fi o soluţie, nici o naţiune oricât de bogată şi de tolerantă ar fi ea, nu are resursele necesare gestionării unor fluxuri migratorii importante.
În schimb, putem face mai mult pentru limitarea efectelor schimbărilor climaterice şi pentru reducerea subdezvoltării în ţările sursă ale emigraţiei motivate economic şi climateric. Un exemplu sugestiv: în 2006, migranţii din motive economice au trimis în ţările lor de origine circa 300 de miliarde de dolari, de peste trei ori mai mult decât totalul ajutoarelor pentru dezvoltare alocate ţărilor sărace. Migranţii români au trimis în 2006 circa 4,5 miliarde de euro în ţară, ajutând la finanţarea deficitului de cont curent.
Pentru ţările recent admise în Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă este o problemă care tinde să le afecteze capacitatea de a folosi oportunităţile de dezvoltare şi de reducere a decalajelor faţă de ţările occidentale. Absorbţia fondurilor de dezvoltare se situează la un nivel nesatisfăcător în aceste ţări nu doar din cauza slabei lor capacităţi administrative, ci şi lipsei de forţă de muncă, care a plecat în căutarea unor salarii mai mari. În consecinţă, toate ţările est-europene trebuie, la rândul lor, să importe forţă de muncă, dacă doresc să menţină procesul de creştere economică. Şi, spre deosebire de ţările din vestul european, nu au experienţă în privinţa integrării sociale a imigranţilor.
Nu pot să nu aduc în atenţia dumneavoastră o criză care nu poate fi gestionată decât la nivel european. Este vorba de populaţia rromă, ale cărei probleme au generat tensiuni în relaţiile României cu o serie de state europene în care au avut loc conflicte între cetăţenii rromi şi autohtoni. Orice abatere de la valorile fondatoare ale Uniunii poate duce la renaşterea vechilor demoni ai rasismului şi extremismului de dreapta.
Ne putem permite să încurajăm xenofobia în condiţiile în care avem nevoie de forţă de muncă din afara Europei? Putem rezolva problemele cu care ne confruntăm fără acest import de forţă de muncă? Sper că vom da, împreună, cele mai bune soluţii acestor probleme, cu atât mai mult cu cât noua conjunctură aduce din nou Europa în centrul proceselor de globalizare şi de integrare.
Cele mai multe dintre riscurile cu care ne confruntăm sunt de natură socială, determinate de accentuarea precarizării muncii, de creşterea şomajului, de creşterea costurilor sociale ale restructurării aparatului economic,pentru a face faţă exigenţelor epocii post-industriale.
Europa a dovedit că poate respinge darwinismul social, fundamentalismul de piaţă şi guvernarea fără cetăţeni, şi acest lucru poate fi un factor structurant al proiectului politic european, care să ofere soluţii problemelor noi, la acest început de secol.
Modelul Europei Unite este cel al unui spaţiu al coeziunii sociale şi al solidarităţilor împărtăşite. Acest model social este unul puternic, redistributiv, care promovează integrarea socială şi nu admite excluderea sau marginalizarea unor largi categorii sociale.
Tăria şi atractivitatea acestui model vor creşte în măsura în care vom dovedi faptul că el este unul deschis, adaptabil, flexibil, capabil să răspundă prompt schimbărilor din economie şi din societate.
Nu cred că este în interesul Uniunii Europene extinse să cedeze presiunii unor factori conjuncturali şi să pună în discuţie continuitatea şi coerenţa modelului social european. Personal, cred că cei care atribuie existenţei acestui model eşecurile Europei în materie de competitivitate economică greşesc, simplificând lucrurile în mod nepermis.
Sunt câteva aspecte care trebuie să stea în atenţia responsabililor politici şi a reprezentanţilor societăţii civile, care trebuie să ofere răspunsuri adecvate acestor riscuri şi ameninţări.